Piaţa muncii în HoReCa: între eşec şi supravieţuire

Care sunt motivele pentru care vom continua să avem o piaţă instabilă în HoReCa, în timp ce alţii reuşesc să îşi revină, chiar şi în vremuri grele? Răspunsul e simplu, pentru că noi continuăm să mergem pe abordarea “Toma necredinciosul”.

Continuăm “să mai stăm puţin”, să mai aşteptăm, să vedem ce se întâmplă şi abia apoi, vedem noi ce mai facem. Iar când ajungem la acel moment, realizăm că nu prea mai e nimic de făcut, că nu ne învăţăm lecţiile, încă nu credem în schimbare şi, mai ales, că nu reuşim să înlocuim pasivitatea cu acţiunea, cu proactivitatea. E nevoie să schimbăm noi primii, nu doar să vorbim despre schimbare. Ce? Mentalitatea, în primul rând.

Este recunoscut faptul că la noi sunt cele mai faine locuri unde oamenii se pot simţi bine. Ospitalitatea românească, pe vremuri celebră, încă mai atrage turişti din afara ţării. Investiţiile făcute în industria ospitalităţii au dus la crearea unor locuri incredibil de frumoase. Aici s-au schimbat multe şi suntem departe la capitolul aspect şi calitate, de multe alte locuri din lume. De ce încă ne este greu să credem că este aproape vital să acţionăm diferit şi în ceea ce priveşte oamenii cu care lucrăm? Greu de spus, dar aici pare că nu ne învăţăm încă lecţiile, chiar şi după doi ani de pandemie.
Dacă vrem un viitor sănătos în HoReCa, un prim pas ar fi să credem în schimbare şi să nu ne mai temem de ea, pentru că dacă nu o facem noi, oricum vremurile pe care le trăim se schimbă ele. Putem începe prin a fi atenţi la comportamente şi să ţinem cont de inteligenta emoţională a oamenilor, fie ei oaspeţii noştri sau proprii angajaţi.

Întrebări
Avem nevoie să înţelegem aceste comportamente şi putem începe prin a identifica răspunsuri la câteva întrebări de tipul:
*De ce vin oamenii la noi?
*De ce ar vrea să se angajeze şi să rămână în locul acesta?
*Ce anume i-ar face să se comporte diferit şi să ofere servicii impecabile celor pe care îi deservesc?
Ştiu că sunt întrebări la care, în general, auzim același răspuns: banii. Toţi vor bani mai mulţi, salarii mai mari, nejustificate etc. Parcă despre altceva nu se mai vorbeşte.
Nu vom face o dezbatere cu privire la cât de corectă sau incorectă este această abordare, doar ne vom opri asupra factorilor care determină o astfel de abordare şi a ceea ce poate face un angajator. Ce vor să spună de fapt candidaţii atunci când invoca banii la angajare? Ce ar trebui să vedem dincolo de ce spun ei?

Răspunsuri
Sunt cel puţin două aspecte:
*El nu ştie cum să se poziţioneze în meseria lui şi vede acest job pe o perioadă determinată şi atât. Îşi droreste să o monetizeze rapid, de aceea, cu un astfel de candidat nu putem vorbi despre o abordare de tip carieră pe termen lung, pentru că nu avem ce face, nu intră în aria lui de interes. Pentru a fi win-win, discutăm de un angajament pe o perioadă stabilită cu o remuneraţie aferentă. Şi păstrăm regulile în perioada respectivă, le schimbăm doar dacă una din părţi îşi schimbă radical comportamentul.
*Candidatul pleacă de la premisa că angajatorului nu îi pasă de oameni şi asta vine din experienţele lui anterioare. Sunt frustrările lui pe care le aduce în discuţie la interviul de angajare. El vorbeşte despre bani, pentru că nu mai crede că poate fi într-un job unde să conteze emoţiile lui, sentimentele, el, ca om. Şi atunci fără să se uite la cel cu care stă de vorbă și, mai ales, fără să asculte ce i se spune, o ţine pe a lui cu banii pe care îi doreşte. Iar cerința, suma, poate fi complet din afară realităţii. Chiar dacă i se oferă suma pe care o cere, el poate refuza să vină sub pretextul că merge în altă parte, pe bani mai puţini, dar mai aproape de casă, de exemplu. Pare complet fără logică, însă aici, de fapt, el arată cum nu banii sunt cei care contează, ci implicarea emoţională. Contează sentimentul pe care îl are el în acel loc, cum s-a simţit el discutând cu oamenii de acolo, apropierea unii de alţii. Adică, totul este emoţional, deşi încearcă să pară raţional.

Dacă la un interviu de angajare suntem pregătiţi să vedem toate aceste lucruri şi să ţinem cont de ele, indifferent dacă ni se par logice sau nu, pe termen mediu şi lung, ne aliniem la realitate, de fapt.

Concluzii
Oamenii au nevoie de emoţii, de apartenenţa, vor să simtă că fac parte dintr-un loc stabil, în care îşi pot exprima emoţiile fără să fie trataţi doar raţional. Este nevoie să schimbăm mentalitatea conform căreia la job venim doar ca să ne facem treaba şi atât. Nu contează ce simţim, “e doar un job.” Nu este aproape niciodată doar un job, tot timpul e mai mult de atât, indiferent de ce recunoaştem sau declarăm. Este locul unde stăm cel mai mult cu alţi oameni, unde avem stări bune, stări mai puţin bune. Doar că nu suntem încă pregătiţi să recunoaştem cât de mult a început să conteze emoţionalul şi cât de puţin luăm decizii pe bază de raţional. Chiar şi în ceea ce priveşte viaţa noastră profesională.
Sunt țări în jurul nostru care au învăţat această lecţie şi de aceea au putut să treacă mai uşor peste pragurile de mai sus. Indiferent dacă ne vine să credem sau nu, toate acestea contează.