Vorbe prăfuite: Mai sfințește omul, astăzi… locul!?
Trăim într-o lume materială, iar în iureșul target-urilor zilnice nu mai avem răgazul de a reflecta, nu ne mai permitem luxul de “a sta în loc” și de a contempla. Ne rușinăm să mai uzităm formule catalogate, azi, drept desuete și să mai apelăm la înțelepciunea, bunul simț și logica populară – curată, simplă, nealterată.
Inventăm și perfecționăm tipare, norme, reguli, proceduri… îi recompensăm pe cei ce le urmează / respectă cu strictețe și îi “sancționăm” pe cei ce îndrăznesc să “iasă din rând”. Uităm că suntem oameni, că lucrăm cu oameni și pentru oameni. Vorbim de “forță de muncă”, de “mână de lucru” și ne bucurăm când constatăm executarea corectă a sarcinilor/atribuțiilor date, investim (mai mult sau mai puțin!) în “capitalul uman” și învățăm despre managementul resurselor umane. Depersonalizăm, având drept scuză “eficiența”.
Ajungem, deci, să fim (poate!) corecți și performanți, solvabili și notorii.
Dar este, oare, de ajuns?
De ce sfârșim, mai devreme sau mai târziu, să simțim că “lipsește ceva”, de ce clienții / partenerii ne respectă, dar ajung să ne ocolească, să nu ne mai treacă pragul? De ce ajungem să ne plafonăm (atât noi cât și business-ul)?
Să fie oare pentru că ne complacem în multă “formă fără fond”? Să fie oare pentru că am uitat ce înseamnă cu adevărat “omul sfințeste locul”? Să fie înțelegerea greșită a superlativului absolut din această sintagmă? Să-și fi pierdut înțelesul de “înnobilare”, de genialitate, de “nebunie creativă”, de plăcere și pasiune performantă? Să fie pentru că angajăm un om care să corespundă unui post vacant și nu pentru că ne-a fermecat și ne-a uimit cu știința, personalitatea, caracterul, profesionalismul, carisma lui? Să fie oare pentru că (fie angajat, fie angajator) ne mulțumim să nu ieșim, așa cum spuneam, din tipare, să nu ne punem “amprenta” personalității noastre asupra mediului în care ne desfășurăm activitatea, să nu permitem lumii să ne vadă că “ne place ceea ce facem”, să fim snobi și să ne rezervăm dreptul de a ne plânge, de a contesta, de a găsi vinovați, de a ne arăta pururea nemulțumiți?…
Retorice… ? Să sperăm că nu!
De fapt, ceea ce am vrut a fost să vă îndemnăm la introspecție, să vă puneți aceste întrebări și să vă formulați propriile răspunsuri. Pentru voi, nu pentru alții. Să fie, ca și credința (apropo de “sfințește”), un proces intim, personal, revelator.
Noi vă îndemnăm să puneți preț pe oamenii din jurul vostru, să puneți preț pe voi. Permiteți-vă să vă manifestați în plenitudinea aptitudinilor voastre și permiteți-le celorlalți să fie, în orice clipă, cea mai bună variantă a lor.
înconjurați-vă de oameni de calitate, încurajați-i și sprijiniți-i să fie mai buni (și nu doar profesional), asigurați-vă succesul “sfințind” locul și oamenii, umpleți de lumină și energie bună spațiul din jurul vostru.
Amintiți-vă că “omul este creatorul care a fost creat” și că stă în puterea fiecăruia dintre noi “să mobilizăm celelalte resurse, să le combinăm și să le modelăm pentru a obține REZULTATUL dorit” (teoria economică – sic!).
