PARADOXURI ROMÂNEȘTI: Muncă multă… productivitate scăzută
– Ce faci? – Mmm, muncesc!
– Ne vedem mâine? – îmi pare rău, nu pot, stau până târziu la muncă!
– Cum e să fii părinte de adolescent? – Vai, nu știu cum a trecut timpul! în toți acești ani am fost atât de ocupat cu serviciul încât astăzi am impresia că stau cu un străin în casă!
– Ești bine? – Mă omoară stresul! Am atâtea task-uri la job, iar timpul parcă a luat-o razna, nu îmi ajunge nici pentru jumătate din ceea ce am de făcut!
Sună cunoscut? Da, munca și tot ceea ce este legat de ea a ajuns laitmotivul zilelor noastre. Faptul că muncim mult (ca durată) e deja de notorietate, confirmat de date statistice: deținem primul loc în topul UE al numărului de ore lucrate săptămânal. împovărător, demotivant, stresant, nociv… nu-i așa?
Paradoxul, însă, acum apare: muncim mult, dar cât de eficient? Tot statistica arată că în același top UE ne situăm pe penultimul loc în ceea ce privește productivitatea raportată la ora de muncă.
încă o dată, deci, ne situăm în partea nepotrivită, nefirească a clasamentelor și grav este că ne complacem în această stare de lucruri.
Oriunde am privi în jurul nostru vedem exemple / exemplare care au dus la “rang de artă” expresia “ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”! Mass media abundă în instantanee hilare (care ar fi de râs, dacă nu ar fi de plâns) surprinse pe șantierele publice, la ghișeele instituțiilor și (cum altfel?) în Parlament. Ne sunt extrem de familiare imaginile cu muncitorul tolănit la umbră cu sticla de bere pe post de pernă, cu funcționarul “stresat”, mereu laconic și grăbit, peste care stau să se dărâme munți de dosare și în nevoie permanentă de o pauză, cu parlamentari vegetând în fotoliile scumpe. Nu sunt ei la muncă? Ba da, dar cu ce rezultate? ZERO – ar fi varianta optimistă. în realitate, “sporul” este tot mai negativ (dacă ne este permisă exprimarea).
Nu, nu avem nimic cu sistemul public, atât doar că această stare de fapt este mai gravă ținând cont că fiecare din noi finanțăm acest “subrezultat”.
Dacă suntem sinceri cu noi înșine și ne coborâm privirea în propria “ogradă”, vedem că ne aflăm în aceeași situație.
Ca angajatori, ne place să vedem oamenii la muncă, să-i pontăm “la secundă”, să ținem evidența strictă a învoirilor, să-i plătim (doar!) în funcție de orele lucrate. Ne satisfacem orgoliul de “stăpân” prin zumzăitul din firmă, prin forfota angajaților, prin numărul de contracte de muncă semnate. Verificăm arar productivitatea, eficiența și atunci superficial sau doar la nivel de întreg.
De cele mai multe ori, ne obligă alții (a se citi – stările de insolvență) să ne analizăm activitatea, să deschidem ochii și să vedem de ce închidem firma, deși până mai ieri părea atât de “animată”, deși toți “munceau pe brânci”!
Niciodată nu punem sub lupă individul, nu ne oprim asupra muncii lui, nu-l plătim/recompensăm după performanță, ci după faptul că-l vedem mereu acolo, la locul lui de muncă. Știm despre el că “stă peste program”, că “nu se mișcă de la locul lui”, că “nu-i auzi vocea cât e ziua de lungă”, deci nu poate fi decât un om care muncește mult și “nu-și vede capul de treburi”. Acestea sunt criteriile de evaluare a activității lui. Te consideri norocos că-l ai și ca să nu-l pierzi, nu îndrăznești să-i dai noi sarcini. Nu pune nimeni la îndoială rezultatul muncii lui, nu-i evaluează nimeni eficiența, productivitatea, randamentul. în realitate, el știe că pleci de la premiza că muncește și te-a citit: a văzut că nu ai timp de el sau, mai grav, nu ai capacitatea să-i evaluezi eficiența! Și… profită, în detrimentul tău, dar și al lui.
De ce se întâmplă toate astea? E vina lui? Nu, vina e a ta, în calitate de manager! Tu ești cel care trebuie să imprime stilul/ritmul de lucru. Tu ești cel care (direct sau prin persoane calificate) trebuie să ai capacitatea de a evalua performanța angajatului. Tu ești cel care trebuie să îi “normezi” munca, să-l “încarci” atât cât să nu devină copleșitor, demotivant. Tu ești cel care, dacă el nu știe, trebuie să îi arăți ce înseamnă să fie eficient, tu ești cel care trebuie să stabilească țintele de atins, nivelurile de productivitate raportate la resurse, dar și instrumentele / procedurile necesare. Nu în ultimul rând, tu ești cel care trebuie să știe să aprecieze și să recompenseze performanța, eficiența, productivitatea.
Nu uita că dacă o echipă are probleme în mod repetat, nu jucătorii sunt cei care pleacă. Regula este că antrenorul este cel care trebuie schimbat! Și angajații tăi știu asta și vor exploata în orice moment acest lucru – stă în firea noastră (din păcate!).
De partea cealaltă a baricadei, în calitate de angajat, nu-ți cerem să iubești munca, dar poți măcar să te respecți pe tine însuți, să nu te minți și “să nu fugi de viață stând la muncă”.
Se spune despre români că sunt leneși, delăsători și cu un comportament vădit disimulat. Stă în puterea noastră să ne schimbăm statutul de “victime ale unui destin potrivnic”. Cheia o reprezintă modul în care ne raportăm la muncă. Dacă reușim să o acceptăm ca o disciplină spirituală și nu ca o simplă și banală activitate aducătoare de venituri, dacă ne împlinim prin ea și nu o folosim ca “scuză” în relația noastră cu ceilalți, dacă ajungem să ne prețuim timpul ca pe o resursă epuizabilă, ca pe un dar inestimabil, atunci (doar atunci) eficiența va deveni vizibilă, palpabilă, productivitatea va deveni măsurabilă, randamentul va spori, iar noi vom petrece, “la muncă, prin muncă”, doar clipe de calitate și pline de esență!
Vă lăsăm pe voi să alegeți dacă la sfârșitul unei zile de muncă vă doriți să aveți satisfacția de a fi înșelat, încă o dată, vigilența șefului, dacă bifați încă o zi în care v-ați făcut că munciți sau dacă, dimpotrivă, alegeți să petreceți timp de calitate, să vă umpleți sufletul și mintea cu energia specifică lucrului bine făcut!
