„Ridichea uriașă” și industria HoReCa
Fără a fi, neapărat, adepții tradiționalismului, avem convingerea că întotdeauna este bine să uzăm de înțelepciunea populară care, dincolo de formă, ne „servește” principii sănătoase, îndelung testate și verificate, principii care au trecut cu succes proba timpului și care își găsesc aplicabilitatea în toate aspectele vieții (business inclus!).
Acestea fiind spuse, va invităm să „pășiți” alături de noi în lumea copilăriei și să ne amintim de faimoasa poveste a Ridichei Uriașe (J), care nu a putut fi scoasă din pământ decât printr-un efort comun al tuturor personajelor din poveste (chiar dacă unele din ele erau, prin definiție, antagonice). Păstrând în minte „parfumul” copilăriei, să zăbovim totuși, cu înțelepciunea unui adult, asupra moralei acestei povești: “Unde-i unul nu-i putere, unde-s mulți puterea crește”.
Iată, deci, un exemplu de principiu sănătos care a pășit jucăuș în viața noastră și care ar trebui să ne călăuzească pe parcursul anilor, indiferent de “calea” pe care o parcurgem.
Poate vă întrebați de ce amintim de această poveste într-o revistă dedicată profesioniștilor HoReCa…
Simplu! Pentru că și într-o bucătărie profesională, activitatea (asemenea efortului recoltării ridichei uriașe), nu implică niciodată un singur om.
Este despre (o) echipă! O echipa ce ar trebui să se definească printr-un țel și un mod de acțiune omogene, dar cu o componentă profund eterogenă.
Capacitatea de a lucra eficient în echipă este una din competențele cele mai căutate și „vânate” (și) pe piața horeca. Sintagmele “team work” și “team player” au devenit cerințe comune în mai toate anunțurile de angajare din domeniu. Provocarea adevărată pentru angajatori nu este doar să atragă oameni talentați, cât mai ales să-i identifice pe aceia care, dincolo de expertiza profesională proprie, sunt capabili să lucreze și să se integreze în echipă și să muncească, cot la cot cu ceilalți, pentru un scop comun.
Realitatea este însă că, deși apelăm cu toții la noțiunea de „echipă”, fie nu o înțelegem cu adevărat, fie ne lăsăm copleșiți de ea. Explicăm:
Ne dorim cu toții să fim „parte din echipă”, dar „spiritul” acesteia ne este străin. De mici, trăim în contradicție, pendulând între morala poveștii de mai sus (conform căreia unitatea și mulțimea ne dă putere, ne garantează reușita) și sistemul educațional profund individualist, în care ni se cere să concurăm cu toți ceilalți („să fii cel mai bun”, „de ce el poate și tu nu”, „să fii premiant, altfel…”, „să strângi din dinți și să mergi înainte fără a te gândi la ceilalți”, „scopul scuză mijloacele”… hmm?! – Sună cunoscut, nu?).
Ajungem astfel ca la debutul nostru pe piața muncii, deși ne „trâmbițăm” oameni de echipă, fie să „desăvârșim” caracterul individualist în care am crescut, fie să ne „pierdem” în mijlocul echipei, să devenim partea „fără chip” a acesteia.
Oricare extremă am urma este la fel de dăunătoare. Aplicând cele de mai sus la bucătăriile profesionale, întâlnim chefi care nu știu să lucreze în echipă, care se „hrănesc” din cultul personalității, văzând în toți ceilalți doar simpli „hamali” buni numai pentru „munca de jos”. La fel, putem întâlni bucătării în care „echipa este vedetă”, dar grija de a nu „ieși din rând” duce, poate, la lipsa creativității, a originalității, a lucrurilor „de geniu”, lipsește leader-ul care să imprime direcția de urmat.
Revenim, deci, la sintagma atât de dragă nouă: „Aurea mediocritas” (nu, nu e vorba de mediocritate (J), ci de acea stare de mijloc care pune lucrurile în echilibru!).
Astfel, în opinia noastră, putem performa doar atunci când ajungem să valorizăm munca în echipă, dar, totodată, echipa trebuie să fie, nu malaxorul care „toacă” personalități și caractere, care omogenizează „talente”, ci „pământul fertil” în care pot rodi idei, pe care se pot clădi cariere de excepție, în care fiecare să aibă libertatea de a se manifesta, „cenzurat” doar de bunul-simț și respectul față de coechipieri, tovarăși fără de care, nu ar mai exista stele pe „cerul meseriilor”, ci doar câte un efemer meteor.
Așa cum spuneam mai sus, o echipă adevărată trebuie să fie omogenă, unitară în scop și direcție, dar profund eterogenă în componență, adică să pună la aceeași „masă” talente complementare.
Hei! Dar să nu „picăm” în meditație profundă sau simplă reverie.
Vestea bună este că MUNCA îN ECHIPĂ SE îNVAÈšĂ, iar ECHIPA… SUNTEM NOI!
P.S. încheiem cu un citat care reflectă extrem de bine importanța muncii în echipă pentru o companie. „Nu finanțele. Nu strategia și nici Tehnologia. Ci lucrul în echipă este cel care rămâne avantajul competitiv final, atât prin faptul că este atât de puternic, dar și… atât de rar” – Patrick Lencioni.
