Viitoarei Federații Naționale a Somelierilor, cu dragoste
Apoi dacă tot am de gând să vă vorbesc mai la vale despre rolul federațiilor pe lumea asta, am zis s-o iau metodic. Și să vă spun, încă de la bun început, că federația este, conform DEX, la punctul cu numărul 2, o „uniune formată din mai multe organizații care urmăresc scopuri comune” (punctul 1 e cu organizații statale, cel de-al treilea cu sport, ajungem și-acolo). Adică, mai pe românește, există pe lumea asta niște organizații (asociații, grupări, colectivități etc.) care nu se iubesc chiar din cale-afară, cât să fuzioneze între ele, dar sunt suficient de inteligente încât să-și dea seama că au pe lumea asta niște scopuri comune și că ar cam fi bine să-și unească eforturile dacă vor să și le atingă.
S-o luăm, de pildă, politic. Da, există state unitare, centralizate chiar în exces (România și modelul ei, Franța, ar cam fi primele exemple care-mi trec prin cap), după cum există și Germania sau SUA, unde landurile, respectiv statele, își păstrează o bună doză de autonomie. N-are rost acuma să lansăm vreo dezbatere savantă despre care formă de organizare ar fi mai bună, ideea e că ambele variante funcționează și statele cu pricina au politici interne coerente și reprezentare internațională cât se poate de unitară.
în sport e poate și mai clară ideea despre ce va să zică o federație. Fiindcă dacă luăm primul exemplu la îndemână, adică fotbalul, vedem cum entități cât se poate de neprietenoase între ele (să zic Steaua și Dinamo?) își unesc eforturile în vederea realizării unei competiții interne reprezentative și a unei reprezentări internaționale unitare.
Și uite-așa ajung la nedumeririle mele din lumea vinului. Dar n-am să mă refer acum la producătorii grupați, vorba vine!, în două asociații rivale, fiindcă am putea spune, la o adică, cum că certurile dintre ei ar fi pe bani. E o discuție prea lungă pe care o vom face, poate, altădată.
Nu, de data asta vreau să mă refer la somelieri. Unde cearta, în mod clar, e prea puțin pe bani și mai mult pe orgolii. Și pe păguboasa idee că, dacă tot sunt două asociații pe plan mondial, AIS și ASI, apoi musai trebuie să fie și la noi două organizații distincte, fiecare afiliată grupării respective (mă rog, la un moment dat aveam vreo 4 loco, dar să trecem repede). Bașca precizări la fiecare material de promovare, de genul „noi, care suntem singura asociație recunoscută de AIS/ASI…”, cu variantele de rigoare. Desigur, cititorul nu știe. Dar nici nu-l prea interesează, între noi fie vorba…
Așa că, după modelul ăsta păgubos, observăm că, de fapt, „cel mai bun somelier român” sunt doi, „reprezentantul României la Campionatul Mondial” (sau cum s-o chema el) sunt tot doi… Mângâie chestia asta niște orgolii? Probabil. Dar ce părere capătă, pe termen lung, iubitorii de vin despre somelieri? Cumva că fiecare-i cel mai bun, dar în cartier la el? Și că, de fapt, e o meserie cam neserioasă, de vreme ce ăia care o practică nu-s în stare nici măcar să facă o competiție cinstită, între ei, la care să participe toți? Așa că, până la urmă, ierarhiile nu mai contează, ci doar impresia de perfectă neunitate și veșnică gâlceavă pe care o comunică somelierii celor de dinafară.
Și, mai ales că breasla e una foarte tânără, prima impresie contează enorm. Una e să vadă oamenii niște profesioniști sobri, eleganți și competenți care, lăsând deoparte diferențele dintre ei, își văd interesul comun și se comportă ca atare. Și cu totul altceva este să dea o impresie de neseriozitate, de precupețe care se ceartă printre tarabe (desigur, comparația e dură și nedreaptă, dar să știți că oamenii cu care intrați în contact nu prea au timp de nuanțe și de interpretări în deplină cunoștință de cauză).
Și să vă spun și-o poveste, dacă tot am pomenit înainte și sportul. Până în 1967, National Football League (NFL) și American Football League (AFL) s-au dușmănit copios și n-au prea vrut să știe una de alta. Iar publicul prefera să le cam ignore, așa că meciurile de fotbal universitar aveau mult mai mulți spectatori, pe principiul că măcar copiii ăia-s amatori, dă-i naibii pe profesioniștii care se faultează între ei. Dar în mai sus pomenitul an au ajuns în fine la concluzia că au interese comune și au organizat primul Super Bowl. Iar din 1970 au și început să organizeze un campionat comun. Ce-a însemnat această lăsare deoparte a orgoliilor personale, nu cred că are rost să vă mai spun. Zic doar că, încă o dată, s-a dovedit că, în destule cazuri, 1+1 înseamnă mult mai mult decât 2.
Firește că o viitoare (sper!) Federație Națională a Somelierilor (sau ce denumire va mai căpăta ea) nu va câștiga banii din NFL. Dar cu siguranță va reuși să rezolve mai repede inerentele probleme de început ale acestei tinere, în România, meserii (nu-i vorba doar de campionate, ci de o întreagă sumă de dificultăți, evident mai lesne de depășit în urma unui efort conjugat). Și ne va demonstra nouă, iubitorilor de vin, că această breaslă e formată din oameni serioși, care știu să-și lase deoparte micile orgolii personale și să militeze împreună pentru interesele comune.
Care, până la urmă, sunt și ale noastre, ale consumatorilor.
