VINUL ROMÂNESC DE LUX: o himeră sau o realitate?
în primul rând, ar trebui să definim cât mai exact termenul de “lux”. Ceea ce, vrem – nu vrem, ne trimite direct la puterea de cumpărare a consumatorilor. Zona de lux, în materie de vinuri, din piața Europei Occidentale, începe cam de pe la 500 de euro în sus și ajunge la câteva mii de euro pentru o butelie cu vin. Dar asta nu înseamnă că aceste valori sunt valabile și în afara ariei așa-numitei “lumi civilizate” (de fapt, înstărite). Aceste valori nu pot – și nici nu au cum să fie – un reper pentru piețele din Europa recent ruptă din sistemul comunist.
Pe scurt, în conturarea zonei de lux, trebuie să ținem cont de puterea de cumpărare a fiecărei populații, de sistemul economic (inclusiv subvențiile) care generează barierele de preț dintre zona comună și cea exclusivistă. Dar, în aceeași măsură, este important nivelul de cultură al masei de consumatori. Pentru că realitatea a demonstrat că degeaba sunt bani în piață, dacă ei sunt cheltuiți haotic.
Mai întâi a fost vinul!
înainte de a stabili care din cei doi factori este primordial – banul sau cultura – să vedem dacă în România avem pe ce cheltui aceste resurse. Mai exact, întrebarea este dacă avem în România vinuri de lux, în adevăratul sens al cuvântului.
Profilul unui vin de lux este dat, evident, de calitatea lui. De abia apoi intervine povestea, ambalajul, eticheta și tot ceea ce ține de marketing. Iar când vorbim de calitate, începem să înțelegem prețul unui vin de lux. Vorbim de cheltuielile de întreținere a unei vii nobile, de pierderile generate de tăierile de selecție, de costurile unui cules manual numai în primele ore ale dimineții, de zăpada carbonică, de selecția din cramă, de costurile tehnologiei avansate din cramă (cisterne, drojdii selecționate, filtre, prese etc.). Acestora li se adaugă costurile maturării în pivniță la baric, butoi de stejar, ale învechirii în sticlă…
Aici lucrurile trebuie nuanțate. Depinde și ce vin se intenționează a fi adus în atenția consumatorilor, pentru că nu este obligatoriu ca un vin de lux să fie neapărat unul vechi sau cu potențial de învechire. Dar, la fel de adevărat, este și că prețul nu poate fi același, pentru că nici costurile de producție nu sunt aceleași.
Exerciții de marketing versus calitate
De abia apoi apar costurile legate de marketing, de promovare, de distribuție. Relativ recent, în limbajul oamenilor de vânzări a apărut un termen nou, „incentivarea”, care este, practic, oficializarea vechii “taxe de capișon” dată și agenților de distribuție și ospătarilor.
Ei bine, dacă ne uităm la prețuri, comparativ cu puterea de cumpărare a românului, atunci da, avem vinuri de lux! Ca exemplu, în ordine cronologică putem începe cu “Fulg de vară”, lansat în 2006 de entuziastul Ciprian Stancu. Era un cupaj din Tămâioasă Românească și Sauvignonasse (zis și Sauvignon Vert), un soi exotic pentru publicul autohton. Lansat într-o ediție limitată, de circa 2.000 de sticle și susținut de o campanie inteligentă de marketing, acest vin s-a dat cu un preț de 50 euro/sticlă. Și pentru că prima ediție a stârnit destule orgolii, în 2007 experimentul a fost reeditat. Ce anume a făcut ca un vin, nu oarecare, dar oricum unul tânăr, fără vocație de învechire, să atingă acest scor? Nu a fost nici eticheta făcută de BrandTailors și nici detaliul că a fost îmbuteliat de Prince Știrbey. în primul rând, el nu s-a distribuit decât de către producător în loturi nu mai mici de șase sticle și nu mai mari de 12 sticle. Nu s-a vândut decât pe bază de recomandare, ceea ce i-a permis producătorului să își facă și o bază de date cu persoanele dispuse să cheltuiască sume nu tocmai modice pentru un vin.
“Fulg de vară” a fost un vin proaspăt, nu doar plăcut, ci chiar atractiv. Dacă el a meritat sau nu banii, dacă a fost un vin de lux sau doar unul (foarte) scump, doar un exercițiu de marketing, asta doar cei care l-au cumpărat și l-au și băut pot spune.
Un posibil portofoliu al luxului autohton
Dacă episodul amintit a fost doar o apariție meteorică, trebuie să spunem că mai avem în oferta actuală și alte vinuri poziționate la prețuri prohibitive pentru consumatorul obișnuit. De departe, cel mai scump vin este “Titan”, o Fetească Neagră din 2013, produsă de Crama Liliac într-o ediție limitată de 600 de sticle, care a fost ținută 14 luni în baricuri de stejar românesc și încă 18 luni în sticlă. Prețul de distribuție al unei sticle de Titan este de 500 de lei, ceea ce înseamnă că prețul ei de vânzare în rețeaua HoReCa poate ajunge undeva între 700 și 1000 lei.
Ce ar justifica acești bani? Producătorul afirmă că “potențialul de învechire al vinului este unul de lungă durată, putând ajunge până la 8 – 10 ani”. Sincer, acesta este un potențial mediu, normal pentru un vin roșu bine lucrat. Pentru un vin exclusivist, pretențiile sunt mult mai mari. Apoi mai avem ca argumente sticla tip Bordeaux, de 900 de grame și eticheta realizată din piele de către un faimos legător în piele austriac, care ar fi lucrat peste 100 de ore la finalizarea ei. Logo-ul Titan nu este printat doar pe etichetă, ci este și ars în platină direct pe sticlă, gravura fiind realizată de un artist din Austria, specializat în gravura armelor de vânătoare.
Probabil că vânzarea seriei scurte de Titan by Liliac nu va fi o problemă. Problema va fi doar dacă și acest vin va intra în istorie ca un meteoric exercițiu de marketing sau va fi urmat și de alte vinuri care să formeze imaginea unui producător constant de calitate “lux”.
Aceeași observație este valabilă și pentru “Grasa 300” de la Cotnari. Produsă într-o ediție limitată de 4.800 de sticle, cu un preț de distribuție de 265 lei, este cu siguranță un vin de lux pentru piața românească. Dar nu avem nici aici acea continuitate pe care o au, de exemplu, celebrele vinuri de Sauternes.
Dintre producătorii care încearcă să construiască această continuitate, avem Vinarte cu Soare și Prince Matei, Davino cu Flamboyant și SERVE cu Cuvee Guy de Poix, Crama Oprișor vine cu ediții limitate, precum “Ispita”, “Cutia Paleologu” și “Nenumita”. Petro Vaselo a scos un Grand Cru, prezent pe piață în jurul sumei de 160 lei. Dar prețul și potențialul de învechire nu sunt în zona de lux, ci mai degrabă în cea “ultra high-end”.
Ca preț și ca potențial de învechire am avea în zona de lux doar vinurile de colecție. Aici însă apare o altă problemă: cea a garanției că prețurile uriașe (de la 1200 lei în sus) justifică achiziția. Cu rare excepții, nimeni nu mai știe unde și cum au fost păstrate, povestea lor reală și câtă viață mai au.
Cine cumpără…
La fel de justificată ca și întrebarea dacă avem real un vin de lux, este și întrebarea dacă avem un segment de piață suficient de bine conturat, care să justifice efortul producătorului de a dezvolta o afacere în această zonă extrem de limitată.
Adevărul este că piața românească nu este pregătită pentru segmentul de nișă al vinului de lux. Avem mult prea puțini consumatori pregătiți – nu atât financiar, cât mai ales ca nivel de cultură oenologică – care să înțeleagă filosofia și valoarea acestor vinuri.
Conform unor surse din diviziile de vânzări, dacă în 2006 erau înregistrați circa 350 de persoane dispuse să achiziționeze constant vinuri de peste 100 de euro/sticlă, în 2016 numărul acestora este de circa 70. Cât privește segmentul de piață al consumatorilor dispuși să își procure regulat, pentru consum propriu, vinuri de peste 100 de lei/sticlă, aceștia nu reușesc să formeze mai mult de 3-4%.
Acestor cifre li se mai adaugă o realitate tristă: în România nu avem restaurante pregătite să vândă aceste vinuri. Fie că nu au pivniță corespunzătoare, fie nu au personal calificat (somelieri) care să îl servească la masă, fie nu au niciuna din aceste condiții.
Și atunci, concluzia este evidentă: până vom avea și noi vinuri de lux, singurele disponibile sunt… cele de import.
Sergiu NEDELEA
Sommelier
www.winetaste.ro
